in Formula As nr. 1100

Lunetistul e de fapt, sub aparenta unui scenariu „de actiune” inventiv, mizind pe suspans si surpriza, o meditatie despre parasire, despre ruptura, despre sentimentul desertului si desertaciunii. Pentru cititorul neinitiat, care nu sesizeaza referintele livresti (desi sint citate mereu) sau nu se poate raporta la ele fiindca nu le cunoaste, ramin captivante povestea, misterul, prestidigitatia cu destinele personajelor ce graviteaza in jurul lui Constantin. (...)
Indragostit pe fata de Bolano, Marin Malaicu-Hondrari da propria versiune de sentiment al desertului Sonora („un desert plin de literatura”), de disparitie si rupere de trecut, de odisee mereu nesatisfacatoare (Ithaca lui e Singeorz). Inventeaza si el destine cetoase, iubiri obsesive, jocuri ale hazardului obiectiv – totul scaldat in seve extrase din carti si filme, decantate prin experiente si sensibilitate personale. Chiar si in structura Lunetistului foloseste ceea ce a invatat de la marii novatori literari ai secolului trecut, dar integreaza „lectiile” cu o dexteritate de iluzionist, capabil sa creeze din materii eterogene ceva nou. Tot ce l-a fascinat in lecturi nu e decit membrana ce hraneste eul ascuns, in ecloziune, al scriitorului. Iar pe parcursul romanului, membrana plesneste dind nastere unui text viu. Ca un paradox, as spune ca Lunetistul e romanul certitudinilor aproximative ale scriitorului cu privire la meseria lui si in acelasi timp o masa de joc pe care sint puse la bataie decupaje autobiografice si acumulari culturale. Un joc inteligent de oglinzi aburite la care participa deopotriva autorul, personajele si cititorul.