pe lapunkt.ro

Unul dintre scriitorii care constituie pentru mine o revelatie a ultimilor ani (alaturi de Peixoto), este Don DeLillo. Dupa Cosmopolis, am citit cu incintare Punctul Omega (traducere de Veronica D. Niculescu), prin care mi s-a confirmat ca DeLillo este unul dintre autorii uimitor de inteligenti, care isi obliga cititorii sa-si puna la bataie toata atentia de care dispun si sa recurga la unele dintre cele mai subtile analogii de care sint in stare. Nimic conventional nu este de gasit aici, in schimb descoperim o profunzime si o frumusete socante inca de la primele pagini. Complex, meditativ, dens, capodopera a economiei, scrisul lui DeLillo provoaca. Propunind aparent o estetica glaciara, inertiala, romanele sale recurg, de fapt, la sentimente prin intermediul inteligentei. Unele fragmente sint adevarate poeme cu care DeLillo surprinde mereu, concentrind in ele raporturi intime cu existenta: „Cu cit erau mai putine de vazut, cu cit se uita mai intens, cu atit vedea mai multe. Chiar asta era chestia. Sa vezi ce e de vazut, sa te uiti in sfirsit si sa stii ca te uiti, sa simti timpul trecind, sa fii viu percepind ceea ce se intimpla in cele mai mici registre ale miscarii”. Frazele sale au uneori o frumusete perfecta: „Uneori bate un vint inainte de ploaie si face pasarile sa alunece lin prin dreptul ferestrei, duhuri de pasari ce calatoresc in noapte, mai stranii ca visele”.