in Observator cultural nr. 705

Jurnalul de fata, inceput in 1929, cind autoarea avea 44 de ani, il va tine, cu intermitente, pina la moarte. Dincolo de dialogul afectiv/amoros permanent cu Stello (Stelian, sotul mult iubit, decedat relativ tinar), avem parte de un fascinant spectacol intelectual. Multe observatii pertinente legate de istoria si politica prezentului. Si mai multe analize judicioase legate de oamenii timpului – nume clopotitoare, romani sau straini –, portrete savuroase (capricioasa poveste de dragoste dintre Enescu si Maruca lui, plina de farmece si capricii), marea dragoste pentru muzica si cultura in general; dar cite nu se pot spune plecind de la acest jurnal... Interogatii, nelinisti, spaime, vise, o luciditate vesnic la pinda, grefata pe un suflet de femeie care refuza sa renunte la luciditate. Un intreg paienjenis de idei raspindit printre nimicurile cotidiene si nimicnicia oamenilor. Jurnalul lui Alice Voinescu merita sa fie citit pe indelete.