in Bucurestiul cultural nr. 130

Cartea are ca premisa un set de reguli. Una dintre ele este aceea ca povestea se termina in 1990, inainte ca profesorul sa fi implinit, asadar, 70 de ani. Alta este ca fiecare capitol constituie un raspuns la cite o intrebare mai ampla, precedata de un scurt recapitulativ evaluativ al conlocutorului (aici vor fi exceptii, pe masura ce povestea ia anvergura sau, mai degraba, pe masura ce zborul inspre cerul memoriei ia altitudine). Mi se pare evident ca, pe masura ce intrebarile – bine gindite, bine documentate – curg, placerea protagonistului de a povesti atinge culmi resimtite ca atare de catre cititor. Pe de alta parte, coautorii volumului au gindit textul cu un foarte bun simt dramatic, asa incit ceea ce citim devine, in acceptiune clasica, literatura. As putea incerca o comparatie cu Roland Barthes par Roland Barthes, spunind asa. Paul Cornea nu are datele culturale si individuale ale lui Barthes pentru a imbina avangardismul ideologic si estetic cu placerea de a scrie.