in Bucurestiul cultural nr. 129

Negru si Rosu este, pentru mine, o replica antagonica oferita minimalismului tematic din Lindenfeld. Daca acolo ironia este una a punerii in scena, a mimarii unei realitati re-construite de dragul unui singur personaj, aici, aceeasi ironie devine una apocaliptica, jocul mastilor are drept dirijor Istoria insasi, un dirijor caruia ii place sa-si batjocoreasca membrii orchestrei. La nivel micro, romanul este unul picaresc, pentru ca autorul sa poata sfida evidenta si sa-si poata plimba eroul prin mai toate momentele importante ale feliei de istorie pe care o parcurge. Neverosimilul este asumat tocmai prin adoptarea picarescului: tiganusul Jurjan este intotdeauna in centrul evenimentelor si primeste mereu cele mai bune locuri la loja, atunci cind nu e invitat de-a dreptul pe scena. Daca vreti, putem face paralela cu un film istoric, unde Jurjan este, pe rind, narator, personaj principal, dar si cameraman.
Negru si Rosu e un roman foarte bine construit, un roman inteligent, cu o tema principala mare si cu una secundara extrem de interesanta.