in Convorbiri literare nr. 12

Citite in sine, in afara oricarei comparatii in interiorul operei scriitorului, prozele ultime ale lui Vosganian cultiva, cel putin trei dintre ele, estetica uritului, figurind o lume descompusa, cea in care traim cu totii. Studiat sau nu, povestile, de la prima la ultima, realizeaza un crescendo, de la insingurarea fiintei obsedata, simbolic, de tacere si de prezente imaginare, pina la marginalizarea ei si, in cele din urma, la suicid. Decorul pe care sint proiectate personajele este cel actual, cel de dupa „revolutie” si mineriade, dominat de macarale si uzine parasite, de munti de gunoaie in preajma carora se aciuiaza boschetarii, de cersetori cu infatisari grotesti, de intelectuali someri, declasati si suicidari. Imaginea totala e a unui panopticum halucinant, dezgustator si ingrijorator, din care nu lipsetste sexul chinuit sau intimplator. In titlurile povestirilor nu trebuie cautate semnificatii fundamentale pentru ceea ce este continutul lor. Sint formulari poetice, iar un titlu (Legatura de leustean) nu poate fi inteles decit ca ironie.