in Ramuri

Sau as mai compara prozele sale din acest nou volum cu desenul dintr-un covor oriental, bogat in ornamente, geometrizat si atent la detalii, cu o fantezie care surprinde si, in acelasi timp, incarcat de semne. Si cum mai este, apoi, Varujan Vosganian, autorul, in aceste proze? E poliedric. Totodata, e pluristratificat, complex, plin de nise si de firide, de adincimi. Demonstreaza capacitatea de a percepe actualitatea istorica si de a o transfera in literatura, dar imediat te convinge ca este la fel de acasa si in zona de poezie a existentelor noastre. Vede enorm si simte monstruos, apoi gliseaza spre observatia delicata, este vizionar si este cronicar precis, cu o buna memorie a limbajelor, cu ceva din obiectivitatea unei camere fotografice, care retine amanuntele. Isi focalizeaza atentia asupra zonelor sensibile din realitatea romaneasca a momentului, ca in nuvelele „Legatura de leustean” sau „Jocul celor o suta de frunze”, pentru ca, imediat, sa fie dispus sa se prinda in jocul evaziunii ori sa porneasca in explorarea teritoriilor fantastice. Stilistic, iata, te poarta prin toate apele. Realismul nemilos, care reinsufleteste cu minutiozitate o umanitate ultragiata, pusa la indoiala, a umililor si a marginalilor ( ca in povestirea „Dincolo de lumea de dincolo” si, mai cu seama, ca in povestirea intitulata „Cind lumea era intreaga”), se preschimba pe nesimtite in realism magic si intr-o atmosfera incarcata de lirism, poate un pic edulcorat, ce te duc cu gindul la prozele lui Stefan Banulescu sau la povestirile cele mai bune ale lui Fanus Neagu. Se arata preocupat de maieutica, pentru ca imediat sa ni dezvaluie sedus de frumusetea dialogului in sine, eroii sai vorbesc in pilde, si sedus de frumusetea povestilor cu scop in ele insele, care nu-si propun sa ajunga la vreun adevar. Pentru el, lumea e plina de sensuri ascunse, de simboluri, pe care le descopera acolo unde ochiul neatent nu le zareste.