in Suplimentul de cultura nr. 419

Schiop are darul portretizarii, dar si o ureche comparabila, in prezent, doar cu a lui Aldulescu. De fapt, cele doua, combinate intr-o simili-sinestezie, sustin stilistic acest roman, alcatuiesc carnea care se asaza perfect pe constructia aceea apocaliptica despre care vorbeam. Constructie apocaliptica pe care o regasim si la Aldulescu: personajele lui, dintre care imi vine in minte acum Robert Diavolul, isi parcurg viata ca pe un roller-coaster fara suisuri. Singurele zone de optimism sint cele ale intimitatii, ale calmului oferit de iluzia acesteia.

Ar mai fi multe de scris despre personajele secundare, multe dintre ele memorabile (unde naratorul isi dezlantuie satira, mai ales cind e vorba despre hipstereala de Centru), despre imbinarea naratiunii pure cu stilul stiintific, in fragmente extrase din respectiva teza de doctorat. Dar nu mai am spatiu. Un roman excelent, un prozator autentic.