Marea performanta a romanului Negru si rosu este felul in care impleteste polifonic teme spinoase, pline de capcanele prejudecatii si ale blocajului mental, scotindu-le in acest fel de sub statutul de miza a cartii. Niciuna dintre ele nu poate fi invocata ca principal mesaj – si, slava Domnului, se vorbeste de masacrarea evreilor la Odessa, de deportarea tiganilor in Transnistria, de coruptia din birourile antonesciene ale izarii, de comploturi, de spionaj, de racolare si indoctrinare bolsevica sub masca solutiei politice corective s.a.m.d. Avem o data tema identitatii, surprinsa in plina criza de interpretare, in conditiile ideologiei rasiste. Avem apoi tema onoarei militare, blocata in tragicul conflict cu grila morala. In simetrie, avem si tema tradarii, salutar extrasa din posibilul schematism al unui roman istoric sau de razboi si trecuta, fara urma de inhibitie, prin acizii decapanti ai clasicitatii. (...)
Ioan T. Morar isi arata originalitatea in curioasa pozitionare fata de eroii lui: un fel de buna dispozitie greu de catalogat, intre clovn tragic, magician malefic si gladiator de circ. Ii trateaza cu o cruzime zimbitoare, sora cu ingaduinta echivoca a lui Caragiale, cel din „Zi-le oameni si da-le pace”.
