Deocamdata au aparut primele doua, insumind 17 romane scrise in anii 30, un regal de aproape doua mii de pagini pasionante, usor de citit si care ti-l transforma pe Maigret intr-o cunostinta apropiata, un fel de ruda draga. Caci comisarul nu are, de la un roman la altul, doar o prezenta constanta - un barbat trecut de tinerete, masiv, placid, taciturn, cu pipa si melon, gata oricind sa bea un paharel, ci si o conceptie anume despre meseria lui si despre lume. Cu un mare interes, simpatetic, pentru oamenii obisnuiti, in pielea carora incearca sa intre, Maigret are mai multa incredere in fler decit in tehnicile criminalistice si in capacitatea de intelegere decit in justitie. "A intelege, nu a judeca" pare sa fie deviza lui (si a lui Simenon) si de aceea nu crima il intereseaza in primul rind, ci criminalul, relevat si el ca o victima: a societatii, a faptului ca a fost prost dotat pentru lupta cu viata, ca imprejurari nefaste i-au alterat ratiunea. Rezolvarea enigmei nu inseamna pentru comisar gasirea asasinului si descoperirea logica a modului cum a procedat, ca in cazul lui Sherlock Holmes al lui Conan Doyle sau al lui Hercule Poirot al Agathei Christie, ci intelegerea crizei disjunctive, a tensiunilor care imping un ins oarecare in tragedie. De fapt, in romanele politiste ale lui Simenon nu exista mari vinovati, monstri sadici, personaje detestabile. Subiectul lor e intotdeauna omul comun, mediocru, ajuns intr-o situatie de criza.
