in Revista 22, nr. 30

Putine carti reusesc sa stirneasca, in viata culturala romaneasca, atitea ecouri, cu atit mai putin exclusiv pozitive, cum s-a intimplat cu Narcotice in cultura romana. Istorie, religie si literatura (Polirom, 2011). Studiul lui Andrei Oisteanu debordeaza de un eniclopedism seducator si o demna de invidiat capacitate de a oferi cea mai riguroasa informatie si cele mai fine asertiuni sub forma unui discurs limpede, perfect articulat, scris cu talent de prozator. Ineditul demersului, dezinhibat si minutios, a cucerit imediat publicul cititor, care avea astfel acces la o zona tabuizata a culturii romane. De la informatii despre folosirea plantelor psihotrope in medicina populara (o ampla inventariere a acestora, in spatiul carpato-dunarean, si a efectelor lor narcotice, halucinogene, de stimulente sau calmante), pina la abuzul de excitante al unor autori interbelici (si al personajelor lor) sau narcoza ce domneste in unele romane contemporane (Orbitorul beneficiaza de o astfel de analiza binevenita, sustinuta si completata de un text inedit al lui Cartarescu) – studiul lui Andrei Oisteanu e o incitanta istorie a pharmakon-ului in cultura romana, care jongleaza mereu pe granita subtire ce desparte „dulcea extaza” (Nicolae Filimon) de „nebuneala pe un timp” (Sim.Fl. Marian) sau de „pandaliile groaznice” (Mateiu Caragiale).