Gheorghe Craciun a cochetat dintotdeauna cu proza de analiza, fiind captivat de ontologia personajului, doar ca acest interes a fost, de obicei, concurat de apetentele cerebrale ale prozatorului optzecist, de nevoia sa de a-si problematiza scriitura, de cautarea uneori prea metodica a autenticului.
[...] Pentru acest „modernist intirziat”, cum scriitorul insusi se caracteriza intr-un interviu din 2006, suprafata realist-istorica reprezinta doar partea de sus a aisbergului, nicidecum cea mai importanta. Singurele „suprafete” care-l intereseaza sint cele senzoriale, subsumate adesea unei mize mai largi (si teoretice) de reevaluare a subiectivitatii. E vorba de un prozator prin excelenta analitic, at his best cind practica un stil miop, incet de naratiune, invecinat, nu o data, cu eseul. In celelalte proze ale sale, acest stil amesteca trama personajelor cu trama textului. Scuturat de vechiul balast textualist, romanul neterminat Femei albastre demonstreaza ca Gheorghe Craciun ar fi putut fi la fel de interesant si daca s-ar fi concentrat doar pe analiza de personaj.
