in Suplimentul de cultura, nr. 400

Da, erau momente in care ma simteam singura si departe de tot ce imi este drag, dar deja, dupa scurta vreme, cind ajungeam acolo, parca ma intorceam acasa, strazile, aerul, mirosurile imi devenisera familiare. Nu stiu cum este pentru alti jurnalisti europeni... Unii colegi mi-au spus ca li se pare un spatiu complicat si greu de inteles, cu obiceiuri si cutume dificil de deprins. Mie una nu mi s-a parut asa de greu, pentru ca sint romanca si deprinderi de acasa s-au potrivit perfect acolo. De exemplu, obiceiul nostru de a sta mult de vorba inainte sa ajungem la subiect sau atunci cind plecam dupa o vizita si stam cam jumatate de ora in fata usii, pe punctul de a iesi, si mai gasim cite ceva de spus. Sint detalii, dar care pentru mine erau firesti, nu am suferit nici un soc cultural, asa cum imi spuneau alti colegi europeni, mai ales vestici, ca li se intimpla. Da, e drept ca nici nu e ca acasa, ca sint multe diferente si trebuia sa tin cont de tot felul de restrictii specifice locului, dar cumva le-am inteles fara efort, mai degraba organic. In ce priveste religia, oamenii acolo abordeaza religia si spiritualitatea, in general, cam la fel ca romanii. Pentru absolut toti cei pe care i-am intilnit, chiar si cei care ar putea fi definiti ca fundamentalisti, faptul ca eu sint crestina practicanta era un motiv de respect cita vreme asta nu imi afecta obiectivitatea si dovedeam curiozitate sincera si dorinta de a intelege.