Gheorghe Craciun a parcurs, in proza sa, drumul de la imaginea statica, surprinsa de aparatul de fotografiat (care intirzie indelung asupra detaliului, care mareste si apropie obiectele pentru a scoate la lumina structura lor de adincime), la dinamismul caleidoscopic al aparatului de filmat, ce creeaza iluzia miscarii. [...] Chiar si „neterminat”, romanul de fata – poate cel mai camilpetrescian dintre toate scrierile autorului – are toate atributele specifice prozei lui Craciun: arhitectura narativa atent elaborata, subtilitate si inteligenta analitica si, nu in ultimul rind, o turnura impecabila a frazei. Cu multa verva si autoironie discreta, Femei albastre spune povestea unui personaj aflat in cautarea propriului destin, predispus sa-si retraiasca povestile de dragoste d’antan cu o intensitate ce pare absenta din existenta sa actuala.
