in Suplimentul de cultura, nr. 393

Autoarea pune in scena aceasta pendulare continua intre comedie si tragedie, care nu este nimic altceva decit realism bine invatat, pe linia Flaubert-Nabokov.
Ce o desparte pe Corina Sabau de linia descrisa mai sus (Flaubert-Nabokov) este atasamentul evident fata de personaje. Oricit de stupide, de penibile, de monstruoase in continua lor prefacatorie fata de ele insele, autoarea tine aproape... Se simte ca le indrageste, nu are crisparea aceea care-l facea pe Flaubert sa-si marturiseasca scirba profunda fata de Emma Bovary. As apropia-o mai curind de Cehov, cel care sfatuia o tinara scriitoare: Iubeste-ti personajele, dar cu discretie! Asta face si Corina Sabau: il urmeaza pe Flaubert in a nu trage concluzii, si pe Cehov in iubirea fata de propriile personaje.
Discretia acestei proze inveleste atit ironia ei fundamentala, cit si blindetea care o contrabalanseaza.