in Cultura, nr. 415

Degete mici, unul din volumele de virf ale prozei noastre postdecembriste, a fost atit de bun incit a impus direct un nume, nu o promisiune. Astfel ca romanele urmatoare ale lui Filip Florian s-au vazut mai degraba in postura de a re-confirma acest nume, dar de a nu-i mai aduce surprize majore.
Autoreferential deci si absorbit de suprafete ca un postmodern, Filip Florian nutreste totusi, in genere, o viziune mai traditionala, pe alocuri chiar patriarhala (si pe buna dreptate Bianca Burta-Cernat il apropia de Creanga sau Mark Twain): o caracterizeaza nostalgia stabilitatii, recompusa mereu din momente de gratie, din mici epifanii domestice, elogiul gesturilor simple, increderea in inerenta candoare a naturii umane si in trainicia legaturilor sufletesti, o implicita retragere din haosul civilizatiei in „tinuturi privilegiate“. E poate cel mai solar dintre prozatorii nostri postdecembristi, de aceea i se potrivise atat de bine paradisul copilariei, neatins de ghearele comunismului, din Baiuteii, oraselul amortit de la marginea gropii istoriei din Degete mici ori secolul inca auroral al Zilelor regelui.