in Cultura, nr. 413

Cu cit lui Mihaies ii place mai mult un roman, cu atit acel roman devine mai „complicat” si exegeza sa mai delicioasa, transformindu-se, la rindul ei, intr-o meta-naratiune. In sfirsit, chiar daca in aparenta ludice, afirmatiile urmatoare vin sa descrie cu fidelitate tipul de critica cultivata de Mihaies: el nu studiaza scrierile faulkneriene, ci le re-scrie; nu citeste opera, ci o interpreteaza; si, in final, criticul nu scrie despre romanele scriitorului american, ci le traieste. Cu alte cuvinte, vom spune ca Mihaies propune o critica transfigurativa, expresiva. [...]
Extrem de empatic, discursul lui Mihaies tradeaza totusi o anumita deontologie profesional-intelectuala, detaliile picante si micile anecdote biografice venind sa completeze placerea lecturii.