in Observator cultural, nr. 664

Alungat din regatul rosiilor, al dovlecilor si al mararului, al dupa-amiezelor lenevoase, ingerul din Dolhasca devine un Robinson pe insula sa din apartamentul iesean. Nu e vorba de un Robinson guvernator, ci de un Robinson care scrie scrisori in care, pe de o parte, se scrie pe sine (chiar si atunci cind nu vorbeste direct despre sine), iar pe de alta parte, scrie o poveste veche de cind lumea, aceea a nevoii aproape tragice de a ajunge la ceilalti, de a sta de vorba cu ei, de a sta la un taifas cehovian cu samovar si mesteceni. Taifasul epistolar al lui Emil Brumaru nu are nimic dintr-o trancaneala banala, dar nici nu se impauneaza cu titluri nobiliare. E un taifas-confesiune al unui scriitor care ia pulsul fragilitatii si al spaimelor pur omenesti, aflindu-se, totodata, in cautarea tandretei si a bucuriilor mici (lumina dupa-amiezelor, lenea, aromele de piine prajita sau marar), a dorintelor erotice netrucate, nemachiate.