Cuvintele! Am mizat nebuneste pe cuvinte, iritat mai ales de „necuvintele” lui Nichita Stanescu, atit de la moda in anii in care ma formam, umblind intr-un surtuc fara guler, prin dosul magaziei cu un zid de caramida rosie, intr-o mica livada de meri si peri, avind in spate un lan de porumb presarat cu dovleci galbeni, concentrind amiezele sferice in lenea lor colosala, cu trenul mixt trecind de la Dolhasca la Falticeni si inapoi, la ore fixe, numai la doar vreo citiva metri de sezlongul in care ma toloneam uneori, obosit de pinda neintrupta a cuvintelor materializate in miresme, fluturi, dealuri indepartate, gize intempestive forfotind prin iarba plina de fructe fragede, abia cazute din copaci, sau putrefacte, intepindu-mi narile, ba nu! bagindu-mi ele, izurile acelea, degetele lor stravezii in nari, pur si simplu, pina in creieri. Pipaiam nodurile enigmatice ale copacilor, gustam cleiurile prelinse pe coaja prunilor (cine nu a mincat clei de prun a trait degeaba!), nu odata, seara, ocrotit de intuneric, ingenunchiam si ma rugam lui Dumnezeu sa nu-mi ia poezia, sa nu-mi confiste cuvintele din care doream din toata inima sa alcatuiesc fintini, dulapuri, cani, incaperi ermetice cu femei voluptuoase, cu trei sini si doua vagine laice...
