in Observator cultural nr. 661

Dupa ce-a legat convingator, sub semnul unor subtile teoretizari despre corporalitate, doua epoci romanesti prolifice – interbelicul, respectiv optzecismul –, Simona Sora a devenit calinesciana. Nu ca i-ar fi lipsit vreodata creativitatea critica, dar parca avea nevoie sa construiasca ea insasi lumi autonome, nu doar sa le asimileze deconstruindu-le. E, aceasta, dedublarea fericita a unei interioritati nelinistite ce configureaza o specie intelectuala aparte.(…) Un narator epopeic, cu o cerebralitate feminina si fraza lenta, uneori vag cartaresciana, pare a istorisi. El contrariaza o data prin titlurile capitolelor – care anunta sistematic diverse „reguli” sau reprize de „meditatie/contemplare” ori reclama un „har” obscur, cvasi-oniric – , iar apoi printr-un efect caleidoscopic creat de intretaierea unor destine contorsionate. Cele doua planuri temporale ale romanului comunica la nivel tematic prin imaginea hanului Teodoraki, devenit in socialismul tirziu Hotel Universal, iar ulterior camin studentesc. La nivel diegetic, firul rosu este personajul Maia, a carei viata ne este impartasita si a carei minte, aflam tirziu, orchestreaza intreaga arhitectura a cartii. Cu multiplele sale iesiri secrete, asemenea Universalului, cartea este un infraroman – epopee descentrata cu irizari mateine, fresca identitara a anilor ’90, livrata in registrul autofictiunii, thriller psiho-somatic in regia lui David Lynch.