in Revista 22

Catalin Dorian Florescu exista si rezista intre congenerii sai, cu pledoaria lui discreta, tenace si increzatoare pentru ceva ce trebuie reinvatat: literatura-ca-literatura. Se stie despre el ca e un excelent povestitor, ca prelucreaza subiecte ingenioase, nostalgic inradacinate in Banatul unde s-a nascut in 1967, povesti ramuroase, sensibile, cu involburari poetice, vizitind picarescul si vorbind mereu altfel despre „obsesiile” autorului: relatia complicata cu tatal, nostalgia iubirii pubere, dezradacinarea geografica si afectiva, dreptatea, adevarul si pretul lor. Autorul nu se teme de ingenuitate. Nu pozeaza nici in occidental dezabuzat, nici in imigrant neadaptat, dar scrie pina la urma despre toate acestea si despre altele si crede ca solutia se afla in sinceritate, fata de cititori, dar, in primul rind, fata de sine.
O poveste aventuroasa si pasionanta, asadar. Pe alocuri, un gust strain, romantios, intervine contrariant, dar cartea se citeste pe nerasuflate si se inchide pe o irepresibila senzatie de bine: e pur si simplu contactul cu stravechiul model, perfect echilibrat, al basmului. Autorul l-a ascuns in captuseala prozei lui, care se revendica tot mai clar de la misiunea ei originara: a vorbi despre viata si intelesurile ei.