in Dilema veche, nr. 466

(...) Elif Shafak, om de mare libertate in fictiune, isi poate permite cam orice si cam oricit. Iar asta chiar si intr-un volum nonfictional precum acest Lapte negru. Pe de o parte, autoarea povesteste despre independenta ei ca om al imaginatiei, ca nonconformista din reflex si ca nomada perpetua, legitimindu-si convingerile prin invocarea, in mici schite de portret, a nonconformistelor mai vechi si mai noi din istoria literara a lumii.
Pe de alta parte insa, pentru a explica mai bine reformularile interioare aduse de maternitate, Elif Shafak redevine omul de fictiune si descompune eul in sase Degetici simpatice (pragmatica, ambitioasa, cinica, sufita, vampa si mamoasa), urmarindu-le apoi – ca intr-un basm animat – gilceava inteleapta si aprinsa lupta pentru suprematie. Asa se face ca povestea acestei depresii nu are in ea nimic depresiv: e sprintara, inteligenta, curajoasa, extrem de vie in aplombul si in umorul ei.