in revista Romania literara

La Filip Florian, gratia stilului e tot atit de importanta pe cit este, la altii, substanta epica. Placindu-i sa povesteasca, pur si simplu, autorul nu cauta, ca sa zic asa, subiectele. Nu le alege. Nu e deloc preocupat de senzationalul sau de noutatea continutului. Decisiv, pentru el, e ca lucrurile sa poata fi formulate si reformulate intr-un regim de fascinatie continua (adjudecata deopotriva de cel care scrie si de cel care citeste). […] Pasarile acestea par sa asigure apropierea dintre batrinul Emil Stratin (un inginer care se retrage la munte pentru a-si trai, dupa doua operatii de inima, ultimii ani) si Luci, un pusti ca toti pustii (asa cum rezulta din povestile picaresti pe care singur le pune pe foaie), poate ceva mai atent si mai curios. Filip Florian are intuitia de a nu transforma relatia aceasta intr-una de supunere (exercitata de maestru asupra discipolului). Ceea ce-i leaga pe cei doi, sfidind diferenta de virsta, e chiar un soi de impalpabila prietenie. Foarte greu descriptibila si, de buna seama, sensibila la fiori pedagogici. Copilul „fura meserie” de la adultul pe care-l viziteaza frecvent: ii rasfoieste clandestin insemnarile; ii studiaza discret preferintele muzicale (Mozart si Janis Joplin in primul rind) si literare (Mark Twain, Gogol); ii urmareste protocolul de dialog cu bufnitele (pe care, ne asigura el, il va continua stralucit). Acest straniu protocol (despre a carui magie prea multe nu aflam) ar putea fi o metafora care disimuleaza nici mai mult, nici mai putin decit insasi arta literara. Singura preocupare si, in plus, domeniul de excelenta al romancierului Filip Florian.