in Observator cultural, nr. 657

Maia incearca sa reconstruiasca o poveste care nu e a ei, ci a unui personaj care tine mortis sa reconstituie un „roman de familie” si de care ea se lipeste inevitabil – organic, as zice. In romanul aceasta incap si femei fabuloase, si barbati care vorbeau cu animalele, si istoria unui personaj mai putin cunoscut din familia Capsa. Exista anumite schimbari de ton pe care Maia incearca sa le directioneze, sa le lege intre ele, sa le explice prin relatia ei inegala cu femeia care a crescut-o si pe care nu intimplator o numeste Maria mare. Finalul cred ca limpezeste perspectivele.
[...] Cu toate feminismele, cu toate egalizarile, cu toate amazonismele, traim intr-o lume a barbatilor, o cultura macho, cum o numeste Dubravka Ugrešić. Trebuie sa fii foarte buna, ca femeie, ca sa ocupi, in orice meserie, pozitia unui barbat mediocru. Iar energia consumata ca sa te mentii este si ea, intotdeauna, dubla. [...] In romanul asta, intrebarea pe care incerc sa o pun in legatura cu o femeie e urmatoarea: cine a facut-o? Si raspunsurile sint mai multe: „au facut-o” ai ei, o bunica ce a levitat toata copilaria in mireasma de trandafiri, ca Sfinta Teresa din Ávila, citiva falsi maestri care aveau niste treburi strict personale, dar mai ales s-a facut singura intelegind cum ar putea sa stea lucrurile, ordonindu-le intr-o succesiune plauzibila si, cit de cit, transmisibila. Cred ca, pentru o singura carte, e de ajuns.