in Formula As, nr. 1052

Intre romancierii nostri de azi, Filip Florian mi s-a parut, inca de la debutul cu Degete mici din 2005, diferit nu atit prin teme, cit prin modul in care isi lucreaza textul. Intr-o vreme in care se scrie in general spontan-neglijent sau complicat plicticos, Filip Florian are, pe linga placerea povestitului, si grija pentru – ca sa folosesc titlul unei nuvele de Radu Cosasu – viata frazei, cu maruntaiele ei comunicante. Are rabdarea ceasornicarului de a asambla angrenajul cu arcuri fine, rotite subtiri si rubine, capabil sa reproduca in text traiul si trairea, timpul si vremurile, sa le faca sensibile cu misterul lor cu tot. Prin asta el se adauga unei spite de prozatori romani pe care critica i-a alaturat prin cel mai mic numitor comun, desi sunt singulari si diferiti: Mateiu Caragiale, Radu Petrescu, Stefan Banulescu, Stefan Agopian s.a. Pentru toti acestia, stilul contribuie hotaritor la seducerea cititorului. Si mai are Filip Florian in romanul pe care vi-l recomand azi inca o calitate pe cale de disparitie printre tinerii scriitori citadini, bransati, furiosi sau cinici: simtul naturii salbatice, descrise cu o arta ce-l apropie de Sadoveanu cel din Tara de dincolo de negura. […] In contrast cu “trendul” literar actual, care considera mai expresive grotescul, scabrosul, patologicul, mi ze rabilul, dezabuzarea, romancierul nostru nu ezita sa povesteasca si despre bunatate, frumusete, bucurie, comuniune ca experiente comunicabile fara stereotipuri si sentimentalisme.
Toate bufnitele e un roman pe doua voci, cu o constructie aparent simpla, ca acel tip de balansoar facut dintr-o scindura pe care se asaza la fiecare capat cite o persoana, inclinind-o alternativ spre sine. O voce e a baiatului Luci, care-si traieste in roman sfirsitul copilariei si adolescenta in anii 2000, cealalta a lui Emil Stratin, inginer sexagenar bucurestean, retras dupa pensionare in oraselul de munte al lui Luci. Povestile fiecaruia despre familii, prieteni, iubiri, tradari, regasiri au ca osie padurea si vietatile ei, percepute cu simturi proaspete, cu uimiri inaugurale de catre copil si ca refugiu atemporal, sursa de energie si antidot al tristetii pentru batrin. Cele doua voci povestitoare, una a candorii tulburate de tranzitia spre maturizare, cealalta a senescentei cu intoarceri in trecut, care foloseste siretlicul Seherezadei pentru a amina deznodamintul sint uneori asemanatoare si doar din continutul povestilor iti dai seama cine vorbeste.