in Suplimentul de cultura, nr. 377

Cred ca in Cutia cu batrini este vorba mai degraba despre o singura proza. Si, recunosc, risc cu interpretarea asta, mai ales ca este spontana. Risc, dar o fac in virtutea unei observatii: prima bucata, Comisionarul, contine si ca moto, si ca investigatie intrebarea esentiala pusa de Albert Camus in privinta filosofiei: merita viata sa fie traita sau nu? Restul, spune Camus, e vorbarie goala, nu mai sintem in teritoriul ideilor reale.
Ei bine, cred ca in toata cartea, nu numai in prima proza, Andrei Oisteanu se straduieste sa raspunda acestei intrebari. Cea de a doua jumatate a romanului ipostaziaza un batrin arhivar destul de straniu, care cauta nimic altceva decit obiecte ciudate, da un anunt in ziar in care le propune celor ce au asa ceva sa i le ofere. Din acel moment incepe lungul sau traseu printre cei care adapostesc asemenea obiecte stranii. Ei bine, am sa va spun un lucru: nici unul dintre aceste obiecte ciudate – si sint multe stranietati acolo, multe detalii si maruntisuri pe care oamenii le adapostesc in cutia respectiva, in „cutia cu batrini” – nu este lipsit de o dimensiune profund existentiala. Titlul cartii este revelator in acest sens. Nu e cutia cu „obiecte vechi”, nu e „cutia cu gablonturi”, e o „cutie cu batrini”, cu fiinte care, Dumnezeu stie cum, se adapostesc acolo.