pe bookblog.ro

Nu stiu daca DeLillo si-a propus de la bun inceput sa scrie ceea ce jurnalistii numesc „un adevarat imn al New Yorkului” (The Guardian) sau daca s-a lasat in mod constient ghidat de Ulise al lui Joyce in conturarea zilei lui Eric Michael Packer strabatind Manhattanul (o cautare pe Google confirma ipoteza). Nu mi se pare atit de importanta identificarea retetelor si a tehnicilor din spatele romanului (postmodern, sa zicem in treacat), cita vreme inca il mai simt ca pe un refren din care nu am reusit sa disting toate silabele si ale carui spatii goale nu se lasa inlocuite cu rime la intimplare.
Plusuri: ritmul, cele doua voci ale nararii, imaginile repetitive in care apar, de fiecare data, mici diferente care se acumuleaza inspre dezastre presimtite/reale.