pe OradeCluj.ro

Toate numele mi s-a parut cel mai bun dintre toate romanele lui Saramago pe care le-am citit eu. Mai sobru, mai realist in aparenta, mai aproape de Kafka si de Borges. Poate ca aici Saramago si-a tinut imaginatia in friu cel mai bine si s-a concentrat asupra vietii asa cum arata ea intre prima atestare, la Arhiva Generala a Starii Civile, si ultima, la Cimitir. Porneste de la documente care se refera la celebritati, dar directia corecta nu e pe acolo, pe drumul cel mare si bine luminat, ci printr-o fisura mica, aproape invizibila: fisa unei anonime. Pe urmele ei, gaseste alte hirtii, fotografii, date, dar si, rar, marturii ale unor oameni in carne si oase.
E ca si cum un cititor ar cauta in carti, in literatura, viata adevarata. Si in cele din urma reuseste sa evadeze din lumea de hirtie, din universul numelor, gasind dincolo moartea: „ca sa mori e destul sa fii viu”. O mica lectie simpla, frumoasa, grea – de literatura.