in Dilema veche, nr. 454

Ceea ce socheaza in Cosmopolis este mai ales bizareria dialogurilor, fluxul lor nevrotic, cu suceli fulgeratoare si spasme aforistice, insotind adeseori gesturi perfect neasteptate. E aici un nefiresc care intriga si in care simti mocnind dezastre de toate calibrele. Iar ele se vor si produce, intr-un crescendo bine strunit. Trebuie sa fii, intr-adevar, uns cu toate alifiile narative ca sa obtii asemenea tensiuni povestind, in esenta, drumul unui miliardar prin New York, catre o veche frizerie din cartierul in care copilarise.
(…) Un pic de poezie stranie nu strica niciodata. Mai ales ca – vorba unui personaj – „viata e prea contemporana”.