in Suplimentul de cultura, nr. 369

Daca e s-o luam metodic (...) totul a inceput in copilarie, cind micul Salman deprinde o fascinatie pentru povesti, pentru marile basme ale Orientului pe care i le spune tatal sau, si care, chiar daca erau neadevarate, „il puteau face sa simta si sa cunoasca adevaruri pe care adevarul nu i le putea spune”. Tot atunci, Salman intelege ca povestile nu apartin nimanui in mod exclusiv, ca ele apartin tuturor si oricui, si oamenii au dreptul sa faca ce doresc cu ele, asa cum tatal sau, povestindu-i-le, adesea le transforma din mers, le imbogatea continutul sau le simplifica, le devia de la cursul lor „firesc”, ghidindu-le apoi spre alte deznodaminte, dar fara sa le umbreasca din frumusete, pentru ca, indiferent daca erau laice sau profane, luminoase sau intunecate, povestile ramineau intotdeauna fascinante. Altfel spus, nu sacralitatea lor il atrage pe micul Salman, ci farmecul lor intrinsec, forta lor narativa. Tot de la tatal sau, copilul Rushdie mosteneste caracterul sceptic, iconoclast, si de aici „independenta aproape completa fata de religie”. Nu indiferenta fata de ea (ca student la Cambridge, Rushdie va studia exhaustiv viata Profetului), ci independenta, dreptul de a spune „poate” sau „ma indoiesc” sau „nu se stie”, in timp ce Coranul si Biblia ii stau citite in poala.