pe bookaholic.ro

La Simona Popescu, scrisul, departe de a avea drept scop reconstituirea unei lumi exterioare, este un refugiu, scrisul ca evitare a vidului, ca solutie a umplerii golului care ameninta sa o anihileze. Scrisul ca posibilitate de a pastra momente din viata care, altfel, risca sa se piarda – la 12 ani, de pilda, este trista din cauza ca nu va mai reusi sa-si aminteasca lumea exact asa cum era in acel moment, incercind, ca exercitiu, sa memoreze toate detaliie infatisarii mamei sale, asa cum a fost ea intr-o zi anume zi. Scrie deci, de frica, recunoaste ca scrie pentru copilul care a fost cindva si care ar putea sa o inteleaga. Mai tirziu insa, isi da seama ca pasiunea pentru scris ascunde in ea nu numai izbavirea, ci si „stigmatizarea”.