erviu acordat lui Dan Webster, The Spokesman-Review.com, 2004

Poate ca trebuie sa distrugem totul pentru a scoate ceva mai bun din noi. Il iubesc si il urasc pe Palahniuk, asa cum cei care-l citesc se-mpart intre cei care-l iubesc neconditionat si cei care-l urasc. Il iubesc pentru ca m-a scos din minti o data ce l-am descoperit, nu cu romanul care l-a extras din underground, Fight Club, ci cu cel imediat urmator, Choke (al patrulea) - pentru care am militat pe linga editura Polirom sa-i achizitioneze drepturile si sa-l traduca de urgenta. Am continuat apoi cu ultimele doua romane, Lullaby si Diary. Il urasc pentru ca, in cele din urma, traducerea lui Choke a picat pe capul meu, iar exuberanta popularizarii lui tardive a fost inlocuita treptat, dar nu definitiv, de cosmarul echivalarii stilului sau adictiv si staccato si al documentarii intensive. Atunci cind nu scrie in sentinte care aproape ca ard hirtia ( <> - in Fight Club; <> - in Choke), Palahniuk colectioneaza intimplari, personaje, citeste tone de non-fictiune, ia notite (oriunde s-ar afla) si da de baut fiecarui proiectionist sau medic ce i-ar putea vinde niste ponturi, coduri, scene, denumiri tehnice. Dincolo de stilul contagios si de constructia desteapta a fiecarui story, care nu te lasa sa vezi baza decit dupa ce te-a plimbat (si lasat perplex) pe la etajele superioare, Palahniuk ruleaza acelasi univers intunecat - unul al dezabuzarii, al lipsei de speranta, al extremelor, al anarhiei absolute, al victimelor jalnice - pe care-l descompune pina la ultimele consecinte. Vorba antieroului din Fight Club: <>. In aceasta carte-dinamita, nihilismul lui Palahniuk face ravagii, iar dispretul fata de lume si de brand-urile care-ti fals-definesc viata, facindu-te sa te simti si mai imperfect decit esti deja, nu mai lasa loc decit fascinatiei pentru moarte (singura solutie), automutilare (alternativa la moarte) si violenta (singura in stare sa testosteronizeze ego-ul infirm al masculilor). Literatura lui Palahniuk denunta, chit ca nu pentru prima oara, dar cu siguranta de-o maniera originala, ipocrizia unei societati care ne promite marea cu sarea, dar nu ne livreaza decit sarea. Si aceea in ochi. Fight Club este apocalipsa care nu exclude orgasmul, iar ceea ce e demn de toata lauda e felul in care Palahniuk a stiut sa se extraga - cu romanul imediat urmator, Choke - acestui carnaj autodistructiv si sa construiasca, optimist, ceva - chit ca <>, asa cum zice eroul din Choke - din ruinele unei lumi care si-a pierdut de mult ID-ul. (...)