pe constantinpistea.wordpress.com

Cind plec la o carte, imi pica pur si simplu cu tronc o idee vaga. La Zilele regelui, pur si simplu stiam doar ca un dentist neamt urma sa vina in Bucurestiul acela turcit, din a doua jumatate a secolului XIX. Nu-mi trebuie mai mult. Dupa aceea, incet, se face si povestea, iar constructia aceasta e realmente ca o indragostire. Mi-e de-ajuns acea prima idee. Prin ea stiu unde ma plasez, stiu cadrul, atmosfera… Apoi, in anii in care esti la o carte, ea lucreaza in tine. Daca apar idei noi grozave, ar fi absurd sa le arunci la gunoi pentru ca nu corespund cu planul initial. Devii robul propriului tau proiect, care sigur nu va fi perfect niciodata.