pe constantinpistea.blogspot.ro

Ce place la romanul lui Sofi Oksanen? Nu e o ierarhie, ci o simpla enumerare: povestea (in care intra comunisti, securisti, muste, morti, violuri, deportari etc.), constructia (capitole scurte, decupate de pe firul temporal si amestecate aparent anapoda, dar asezate astfel incit sa nu dezvaluie misterul decit atit cit vrea dumnezeul cartii) si stilul (rece si melodios, face un fel de slow motion cu unele secvente narative; legatura cu portughezul Peixoto, prin enumerari si ritmul de cal strunit – poate parea ciudat, dar la asta m-am gindit in timpul lecturii, Oksanen pare ca trage de haturi uneori, grabind ritmul, iar alteori, salta usor in sa, lasind calul in voie).