Cind scriu proza, fictiune, nu sint acelasi om cu cel care scrie eseuri si publicistica. Cred ca si creierul meu face o delimitare si separa sferele, temele, chiar si atitudinea. (...) De obicei (ca sa nu zic intotdeauna) imi scriu eseurile si textele publicistice ziua sau seara devreme, in vreme ce fictiunea (povestirile, romanele) mi le-am scris mereu noaptea tirziu, intre orele douasprezece si doua-trei dimineata. Cred, cumva mistic, ca atunci mintea imi intra intr-o alta stare, in care accesez alte zone ale creierului decit cele din starea constienta. Ca dovada, dimineata, cind ma trezesc, nu imi mai amintesc ce am scris decit vag, in linii generale: personajul cutare s-a dus acolo si s-a intilnit cu cutare. Asa ca imi recitesc cu o curiozitate febrila paginile scrise noaptea si descopar pasaje pe care uitasem ca le-am imaginat, scene care nici nu mi se mai par ale mele. Citesc niste pagini de fictiune inedite, care au totusi ceva familiar. Nu pricep cum, dar asa patesc. Imi place, totusi mi-e si un pic teama: parca as avea acolo o zona a mintii pe care nu pot s-o controlez. E incitant, insa nu-i neaparat placut.
