Matei Brunul este un roman tulburator. Gravitatea subiectului, ingeniozitatea constructiei, justetea tonului, profunzimea meditatiilor, subtilitatea comentariilor metatextuale, generoasele deschideri alegorice, parcimonia stilistica sint doar citeva dintre calitatile pe marginea carora s-au scris multe cronici laudative. S-a vorbit mai putin insa despre timbrul aparte al naratiunii care asaza romanul alaturi de titluri celebre ale literaturii central-europene, precum si despre paralelismele simbolice care structureaza materia epica in acest roman unde „nimic nu e intimplator”, dupa cum marturiseste autorul. Textul este ingenios construit pentru a intretine iluzia fictionala: capitolele pare si cele impare alterneaza trecutul si prezentul naratiunii, fara ca aceste doua trasee, subtil impletite, sa se intilneasca inainte de finalul cartii.
Pe linga inevitabila lectura de roman al „obsedantului deceniu”, Matei Brunul este o tulburatoare interogatie despre esenta umanului, despre suflet, limitele libertatii, inocenta si manipulare. Desi amintirile celor douazeci de ani sint virtual recuperabile, finalul imaginat de autor nu sugereaza nici o portita in acest sens, dimpotriva. Previzibila reingropare a protagonistului intr-un interminabil sir de interogatorii, acuzatii, condamnari, intr-un nou lant al penitenciarelor comuniste, transforma romanul intr-o cripta nu doar pentru Bruno Matei, ci si pentru Brunul, fantosa „omului nou”.
