[…] De aceea, imbratisez cu totul punctul de vedere al lui Marius Chivu. In articolul sau din numarul de saptamina trecuta al Dilemei vechi, criticul scria, in clar: „cea mai livresca, mai amuzanta si, in ciuda hermeneuticii serioase din prefata lui Horia-Roman Patapievici, cea mai gratuita (prin lipsa oricarei metafizici) scriere literara a unui autor roman contemporan”. Pe scurt, subiectul novellei sta pe un set de coincidente in nici un fel explicabile. Borges si Pessoa se intilnesc printr-o transmigratie de care se face raspunzator unul dintre heteronimii celui din urma. Intii, Borges e aruncat din apartamentul sau situat la etajul patru al unui bloc din Calle Maipú 994, Buenos Aires, direct in cafeneaua din Chiado, Lisabona, in care retractilul Pessoa isi face, asa zicind, veacul de singuratate. Apoi printr-o noua interventie a lui de Campos (heteronimul pus pe sotii) cei doi sint transplantati, cu cafenea cu tot, in capitala Argentinei…Caci de o imensa enigma e vorba pretutindeni in cartea aceasta. Existenta ei nu poate fi pusa in vreun fel la indoiala.
Nicaieri, in Litera din scrisoarea misterioasa, el nu scrie ca Borges ori ca Pessoa. In schimb, nu o data, se preface ca imagineaza ca ei. Si mai mult decit atit. Spatiul cartii capata, in mod concret, consistenta gindurilor celor doi. Conceptul cel mai potrivit pentru o buna descriere a cazului mi se pare a fi cel de ontologie, in acceptiunea speciala in care-l utilizeaza Toma Pavel in studiul sau asupra Lumilor fictionale.