in Timpul

Matei Brunul marcheaza, cred, o deloc ezitanta si pe deplin asumata miscare de recul spre izvoarele compozitiei romanesti dramatice, cu accentuate efecte filmice, dumasiene, care insista mai mult asupra continuturilor fabulei decit asupra mesteririi unui discurs narativ surprinzator si original. Teodorovici nu s-a ferit, asadar, de simetrii sau de maniheisme simbolice, de baletajul aproape desuet intre trecutul si prezentul eroului sau de asamblarea si taierea cadrelor dupa principiul autonomiei acelor tableaux din vechile tratate inchinate reprezentatiei teatrale. De fapt, toate cele douazeci si cinci de capitole ale romanului Matei Brunul prezinta un soi de autonomie sui generis, de nuvele inlantuite conform unei logici narative nu foarte indepartate de modelul renascentist al naratiuni jucate, puse in scena. Refuzindu-le personajelor orice moft democratic destabilizator si indepartind orice ispita postmodernista, Teodorovici nu s-a ferit, apoi, nici de ipostaza autocratica a naratorului omniscient sau mai degraba a regizorului de film, asezat confortabil intr-un scaun, deasupra acelor fiinte de comedie, agitate si schimonosite in asa fel incit sa corespunda desenului sau interior, si mai ales Povestii ce se cere spusa.