Nici nu s-au stins bine ecourile stirnite de publicarea excelentului sau volum de proza scurta Celelalte povesti de dragoste (Polirom, 2009), ca Teodorovici tine din nou capul de afis al actualitatii literare, de data aceasta cu un roman in toata puterea cuvintului (Matei Brunul, Polirom, 2011), menit sa confirme parca previziunile cronicarilor care i-au intuit inca de la primele carti vina de scriitor de cursa lunga, capabil sa se reinventeze si sa-si surprinda, mereu, cititorii. Spunind asta ma gindesc, desigur, si la saltul calitativ inregistrat, in timp, de literatura autorului iesean, fapt ce semnaleaza, in cazul de fata, existenta unei exigente constiinte artistice, din pacate tot mai dispretuita in vremurile de azi, cind valoarea estetica nu garanteaza aproape deloc succesul de public. De aceea, cu atit mai surprinzatoare mi se pare ambitia prozatorului de a crea un univers fictional de mare complexitate si de a-si inventa o poetica proprie, fara a cadea nici in cliseu si maniera, nici in searbada prolificitate a acelor scribi disciplinati pentru care numai cantitatea conteaza.
Oricum, cu toate ca e cea mai buna carte a sa de pina acum, Matei Brunul pare a fi tot un text de hotar, care marcheaza mai mult un sfirsit de drum decit un alt inceput. Ramine de vazut cum va iesi din impas, pe viitor, acest prozator pe cit de talentat, pe atit de inteligent.
