in Cultura, nr. 38

Romanul lui Dan Lungu e bun, se citeste chiar cu placere de la un punct, fie cu zimbetul sau cu jalea pe buze, printre care se infiltreaza si merge pe git ca un pahar de vin demisec rosu.
Dan Lungu propune o tehnica (meta)narativa ce presupune capitole autonome, dar legate mnezic, involuntar, adica necronologic, intr-un du-te-vino marcat inclusiv la modul grafic-italic. Doi naratori, unul nedivulgator pina la capat, altul mucalit; unul cica impersonal, cazut in butoiul cu nostalgii comuniste puse la macerat, povestind in stil indirect liber viata lui Victor, alias Franzela; celui din urma i se imprumuta tot la al doilea capitol vocea, cu libertatea de a se desfasura ca un altul in cel mai direct stil cu putinta – dupa hachitele unui flux al (in)constiintei ce vrea sa rememoreze totul: fapte, vorbe si vise. Cu alte cuvinte, memoria cu durata scurta si cea cu bataie lunga se intrepatrund in atentia lectorului poate mai putin divizat, caruia, nota bene, personajul i se mai adreseaza si direct („fii antena”, „ma intelegi”, „nu stiu daca v-ati gindit vreodata la chestia asta”).