in Ziarul de duminica, nr. 40

Romanul – se vede mai bine astazi – socheaza deopotriva prin structura, perspectiva si scriitura. Prima este mobila, deschisa, complexa si derutanta ca la maestrii modernismului epic (Faulkner e primul nume la care ma gindesc), dar rasucita, in punctele-cheie, intr-o postmoderna banda a lui Mobius.
S-a vorbit pina la satietate despre abulia eroilor lui Stefan Agopian, despre nepasarea, indiferenta, melancolia si tristetea lor. Dar acestea sint mai mult contextuale decit structurale; determinate, provocate, nu apriorice. Sila de a actiona, aminarea la nesfirsit a gestului initiator, greata de eveniment se datoreaza tocmai acestei supraaglomerari de evenimente tragice. Sufocate de trepidatia infernala a timpului istoric, personajele se retrag in spatii inchise, ocrotitoare (pina la proba contrarie), in conversatii prelungite artificial, in somn si in visare (…) Tache de catifea e astfel un roman memorabil al suspensiei ce substituie suspense-ul, al parantezelor si digresiunilor, tratativelor si pertractarilor infinite.