in Dilema veche, nr. 399

M-am convins. Makine e un prozator al carui suflu nu se sfieste sa devina suflet. Exista la acest scriitor un simt implacabil al frumusetii viului, al palpitului incaput intr-o secunda de gratie. Proza lui nu pregeta sa „lucreze” cu melancolii romantioase, dar pina si lor stie sa le dea un halou extraordinar. In fond, Makine e un scriitor cu „vina” de iconar, un fascinant descoperitor de aure peste miezul de suferinta al lumilor povestite.
Cele 8 capitole din Cartea scurtelor iubiri eterne sint tot atitea nimburi deslusite in jurul unor situatii la care protagonistului ii este dat sa asiste, incepind din sovieticii ani ’60 si pina dupa destramarea URSS. Aceste sclipiri de frumusete omeneasca reusesc sa saboteze uritenia, altminteri etansa, a unui rai fatarnic, cladit pe temelia gulagurilor. Iar istoriile lui Makine, desi reconstituie o lume atee, par spuse de un „poet care l-a invatat pe Dumnezeu sa iubeasca”.