pe Bookblog.ro

In iad toate becurile sint arse sau cel putin se ard alternativ. Iadul e un joc de tenis intre un trecut plin de aventura si vitalitate si un prezent ce seamana din ce in ce mai mult cu un film alb-negru de categoria B. Copilaria si adolescenta lui Victor reprezinta fara indoiala epoca lui de aur in care grijile, frica si indoielile nu rezonau cu gindurile si ambitiile „muschetarilor”. Pe cealalta parte prezentul e un loc unde golul razbeste in fata existentialului, un ecou perpetuu in interiorul unui bibelou prafuit, o consecinta inerta a trecutului „glorios”.
E adevarat ca Dan Lungu construieste un univers atemporal, o inclestare a trecutului cu prezentul in care Victor nu se dovedeste a fi erou ci mai degraba un personaj episodic menit a-si schimba singur destinul, dar, fara indoiala, pe linga sentimentul putin lungubru asemenea celui dat de momentul in care ti se arde bec cu bec instalatia de Craciun ca o serie de finaluri consecutive a fiecarui vis propriu, apare si un sentiment de rezonanta si de posibila intelegere. Sincer, nu stiu cum e in iad, dar in viata as paria ca ti se ard mai multe becuri.