Ceea ce atrage atentia imediat, in aceste marturii, este faptul ca editorii, traducatorii si scriitorii straini care il evoca pe Norman Manea, desi apartin unor generatii diferite si culturi la fel de diferite, o fac aproape cu aceleasi cuvinte. Toti mentioneaza blindetea, amenitatea, simtul umorului, al autoironiei, darul povestirii fermecatoare, mintea stralucita si inzestrarea pentru dialog.
As mai adauga ceva ce face parte, cu siguranta, din „secretul” reusitei lui Norman Manea: faptul ca nu s-a lasat ispitit de megalomanie, boala necrutatoare a scriitorilor, a artistilor in general. In opera sa, in interviuri, in aparitiile la tirgurile de carte, Manea nu se manifesta ca un personaj convins ca ar fi „un mic Dumnezeu”, ci ca o personalitate pregnanta, desigur, dar care e gata oricind sa intre in dialog cu oricine. A sti sa te raportezi la lume si la propriati persoana, la destinul tau, in cele din urma, asa cum a facut-o Norman Manea, tine de un anumit tip de inteligenta innascuta. Aceea care transforma suferinta in lectie de viata, pentru sine si pentru ceilalti, in parcurs initiatic, fara ca acest lucru sa fie conotat crestineste, pentru ca nu e deloc cazul, ci din perspectiva unei etici mai largi, generoasa si la fel de valabila.
