in Observator cultural, nr. 588

Descriind, in povestiri si romane, lagarul de munca fortata, intunericul dictaturii sau melancolia exilatului, Norman Manea nu uita nimic, nu se victimizeaza, nici nu devine acuzator, ci, ca un martor, povesteste ce a vazut. Occcidentul are o adevarata cultura a interiorizarii sentimentelor, de aceea nu apreciaza tonul mizerabilist sau fatalist pe care noi, balcanicii, il avem de regula, dar e sensibil, in schimb, la o relatare sobra, fara accente de melodrama, fara volute retorice. Intr-o carte a sa, scriitorul german Dieter Schlesak il caracterizeaza astfel pe Manea: „Cind scrie, privirea lui ingheata lucrurile, opreste timpul, tot ceea ce se intimpla vede ca printr-un geam”.
Aceasta raportare echilibrata a lui Norman Manea a unor trairi care nu au nimic de-a face cu normalitatea este raspunsul: sa ramii, peste timp, un observator rational al irationalului, sa inregistrezi cu fidelitate detalii de viata care exprima o epoca, o mentalitate, un fenomen, coagulind in jurul lor o poveste emotionanta, atunci cind reactia (fireasca) de autoaparare ar fi sa incerci sa uiti, sa obnubilezi, in scopul supravietuirii.