in Dilema veche, nr. 392

Reunite intr-un volum, textele acestea insumeaza un extraordinar jurnal indirect, al unui Saramago rascolitor pina la sfirsit. E, intr-adevar, un om indignat (cind vine vorba de „catedralele cumparaturilor”, de crime in numele politicii si al religiei), traieste mihnirile unui soi de Paler lusitan (ori de cite ori redescopera ca „exista unele moduri de a fi fericit pur si simplu odioase”), pare adesea curat utopic in increderea sa in stinga si exagerat de circotas in „ereziile” lui, dar e invariabil epocal cind ii admira pe Kafka, Pessoa, Sábato, Márquez, Pat si Patachon sau Almodóvar, ori cind discuta (cu umor) despre universitatea pentru persoane in virsta pe care a ajuns sa o patroneze sau despre zimbetul (deloc comic) al lui Charlot. Sau cind, de dragul unei idei, face gestul suprem de a vorbi, pret de un paragraf, si despre fotbal. Ultimul caiet al lui Saramago pare un meci cu toata lumea, dar nu e. E un derby.