Partea cea mai interesanta a cartii mi s-a parut a fi cea intitulata „Pasii sofistului”. In ea, autoarea avanseaza practic ideea ca nasterea operei franceze a lui Cioran se datoreaza tocmai deziluziei suferite in urma nesabuitei sale aventuri politice din anii ’30. Drept urmare, el devine „sofistul prin excelenta” (p. 340), cel care poate sustine cu egala indreptatire orice idee, fara sa creada cu adevarat in vreuna, lansind paradoxuri scinteietoare, principala sa reocupare fiind de ordin stilistic. In privinta acestui ultim aspect, cel al stilului, s-a spus ca scrisul lui Cioran a suferit transformari profunde in urma trecerii intr-o alta limba, cea franceza. Ruptura de ton, trecerea de la lirismul delirant si expansiv al cartilor romanesti, la stilul elegant, epurat si detasat din cele franceze, nu se datoreaza insa doar limbii; ci, asa cum o demonstreaza Marta Petreu, e vorba in primul rind de o ruptura existentiala, in urma pierderii dramatice a sperantelor, a iluziilor. E o ruptura de substanta, avind ca urmare accederea la un alt nivel calitativ. Ca aceasta ruptura a dat nastere unuia dintre cei mai importanti moralisti ai secolului XX, tine deja de geniu.
