in Viata romaneasca, nr. 7-8

Una dintre cartile cu cea mai buna receptare de anul trecut a fost, fara doar si poate, romanul lui O. Nimigean, Radacina de bucsau. Nimic nu este indulcit, nimic nu este conventional, nimic nu poarta semnul unui respect care ar falsifica realitatea. O. Nimigean stie ca, atunci cind isi asuma riscul de a vizita astfel de zone, literatura are o singura sansa: sa mearga pina la capat, sa lase la o parte toate ticurile, toate conventiile de bon ton si sa prinda in arcanele textului, cu o exigenta neiertatoare, tot ce este mai viu si mai intens in real. Este ceea ce acelasi Marin Mincu numea „autenticitatea scriiturii”, ceea ce inseamna si o mutare a accentului dinspre literaritate, care ar insemna redarea calpa a realitatii, spre literalitate, singura capabila sa recupereze fiinta vie, in tot ce are ea mai „agonal”, in actul scriiturii, care capata, astfel, o miza ontologica.
Acesta mi se pare marele cistig al scrisului lui O. Nimigean: o duritate fara precedent in proza noastra de dupa 1990, o privire frontala, lipsita de menajamente a realitatii, asa cum este ea, hidoasa, grotesca, respingatoare ori suava.