Ce ramine in fond de spus despre romanul care incepe cu o lunga dedicatie hip-hop a la BUG Mafia si se termina cu imaginarea posibilelor vieti de apoi ale membrilor gastii intr-un context hi-cultural, mitul Pesterii din <> lui Platon? Ramin personaje puternice, ramine solidaritatea care le uneste dincolo de idiosincrazii si idiolecte - si, la urma urmei, tocmai gratie <> existentiale care le articuleaza personalitatea -, ramine un Cluj boem-underground absolut fermecator, unde apar cot la cot carti de Pierre Aubenque & aurolcai, betivi, totul filtrat prin privirea tulbure, <>, care se refuza alternativei minciuna-adevar - nu si propriului narcisism, marturisit, asadar simpatic -, funambulesca mai presus de toate, pentru ca traverseaza cu dexteritate, fara sa se stabileasca, toate posibilele cuiburi identitare, soft si hard, burgheze si generatie X, primitive si sofisticate, existentialist-viscoase si punk-cinice: un betiser al unei culturi existentiale, cea a generatiei care avea 20 de ani in anii 1990 si un bestiar-ospiciu (un <>) dupa vizitarea caruia cititorul se simte obligat sa reia, condescendent-serios, intrebarea (citez din memorie): de ce tot ce e frumos doare asa de mult?