in Cultura, nr. 28

Romanul, redus ca dimensiuni si alert in ceea ce priveste relatarea intimplarilor, cucereste de la primele pagini – si socheaza, in acelasi timp (…) Si in Gradina de ciment, mai important se dovedeste a fi ceea ce autorul nu spune niciodata pina la capat, Ian McEwan dovedindu-se de pe acum a stapini perfect tehnica omisiunii sugestive. De aici si atmosfera inconfundabila, amestec de roman de mistere cu elemente gotice, totul prins intr-un discurs construit in mod evident pe urmele lui Kafka si Beckett, caci textul este golit de orice punct referential care sa poata reprezenta o legatura cu lumea reala contemporana. Gradina de ciment se transforma astfel, dintr-o aparenta relatare a unui fapt divers, ca atitea altele din paginile tabloidelor (britanice sau nu), in scriere de atmosfera, avind un aer de vechime nedeterminata ce prinde cititorul de la prima si pina la ultima pagina.